Carei, ianuarie 2026. O femeie stabilită în Ungaria spune că, atunci când a venit acasă, a găsit mormântul străbunicilor „șters” din cimitir: monumentele vechi, cu nume și date din secolul XIX, ar fi fost demolate și înlocuite cu un monument nou, pe care apar alte nume. A întrebat la parohia romano-catolică, a cerut explicații, a făcut plângere penală pentru profanare de morminte și fals în declarații. După aproape un an și jumătate de demersuri, răspunsul sistemului judiciar a fost scurt și concis: clasare menținută, plângere respinsă, cheltuieli judiciare de 100 lei. Dincolo de emoția cazului, documentele arată un mecanism tipic: în astfel de conflicte, linia dintre penal și civil devine o ușă închisă.
Ce reclamă femeia: „nu avea dreptul să demoleze”
În plângerea depusă în august 2025, urmașa defuncților susține că un bărbat ar fi obținut concesionarea locului de veci al străbunicilor ei în 2017, pretinzând calitatea de rudă, printr-o declarație pe care ea o consideră falsă, și folosind un e-mail neautentificat atribuit unei persoane, despre care femeia spune că nu există dovada că ar fi emis efectiv comunicarea.
A doua acuzație este și mai apăsată moral: chiar dacă ar fi existat o concesionare, femeia susține că aceasta nu i-ar fi dat dreptul să demoleze monumentele funerare existente, ci, cel mult, să adauge propriile înscrisuri. În logica ei, demolarea în sine reprezintă profanare de morminte (art. 383 alin. 2 Cod penal), pentru că monumentul funerar e o formă de cinstire a memoriei, iar distrugerea lui ar fi fost făcută intenționat și fără respectul datorat locului de veci.
Ce spun actele: concesiune din 2017, reconstrucție în 2020
În ordonanțele procurorilor (clasare în iulie 2025 și menținere în august 2025) – iar apoi în încheierea instanței din 15 ianuarie 2026 – apare un fir cronologic:
-
11 mai 2017: se emite un certificat de concesiune pe 30 de ani pentru intimat (în baza documentelor depuse la parohia romano-catolică).
-
2020: are loc „reconstrucția” mormântului printr-o firmă autorizată (bordură, trotuar, cruce nouă). Se reține că osemintele nu au fost mutate.
-
2023: femeia constată schimbarea și spune că pe monument apar numele intimatului și ale soției.
-
noiembrie 2024: plângerea ajunge în zona penală (momentul sesizării, așa cum e redat în actele de urmărire penală).
-
14 iulie 2025: procurorii emit decizia de clasare.
-
5 august 2025: prim-procurorul respinge plângerea împotriva clasării.
-
15 ianuarie 2026: instanța respinge plângerea la judecătorul de cameră preliminară.
Pe scurt, femeia reclamă o schimbare pe care o descoperă în 2023, dar faptele „cheie” sunt tratate de autorități ca având loc în 2017 (documentele) și 2020 (lucrările).
Piesa centrală: un e-mail ca „acord” și întrebarea cine are dreptul să decidă
În actele dosarului, acordul care a stat la baza concesionării este redat ca fiind un e-mail de la un bărbat, descris drept rudă în linie directă cu defuncții, prin care acesta își dă acordul ca bărbatul și soția să fie înmormântați în acel loc. Femeia spune că acel e-mail e „neautentificat” și că nu există dovada că a fost emis. Autoritățile consemnează însă că documentul a fost ridicat din arhiva parohiei și tradus, iar concesiunea există. Aici se vede ruptura tipică în astfel de cazuri: pentru femeie, autenticitatea acordului e miezul problemei; pentru ancheta penală, discuția alunecă spre „nu avem elemente obiective că e fals” și, mai ales, spre întrebarea: cui i-a fost făcută declarația și ce produce penal.
De ce a murit acuzația de „fals în declarații”: „nu e în fața unui funcționar public” + prescripție
În esență, soluția penală merge pe două șine. Prescripția: dacă fapta ar fi fost comisă în mai 2017, termenul de prescripție calculat de instanță ajunge să se împlinească în iulie 2022 (instanța include și suspendarea cursului prescripției pe durata stării de urgență). Consecința: nu se mai pot face cercetări pentru a trage la răspundere penală. Elementele infracțiunii: chiar dincolo de prescripție, se reține că falsul în declarații presupune o declarație mincinoasă dată unei persoane cu statutul prevăzut de lege (în practică, „funcționar public”/autoritate publică). În dosar se consemnează explicit: preotul/parohia nu sunt autoritate publică în sens penal, iar intimatul ar fi depus o cerere bazată pe acordul transmis de un descendent.
Concluzia Judecătoriei Carei: clasarea pentru fals e corectă, în principal pentru că a intervenit prescripția, iar după aceea nu mai are sens să fie „lămurit” penal adevărul faptic, dacă suspectul nu cere el însuși continuarea.
De ce nu s-a văzut „profanarea”: intenția contează mai mult decât șocul social
Pentru profanare de morminte, dosarul se blochează pe latura subiectivă: intenția de a profana. Instanța reține că există modificări ale mormântului (înlocuire monument funerar), dar nu rezultă că bărbatul a urmărit sau a acceptat necinstirea/batjocorirea memoriei defuncților. Lucrările au fost făcute în baza unei autorizații (certificat de concesionare) și a acordului unei rude directe. Într-un limbaj mai direct: pentru penal nu e suficient că un monument a fost înlocuit și că familia se simte ofensată; trebuie probată intenția de pângărire/batjocorire. Iar actele din dosar nu oferă acest tip de probă.
Chiar dacă dosarul penal e închis, din document rămân câteva zone gri care, într-o anchetă jurnalistică, merită puse pe agendă publică:
-
Cât de solide sunt regulile interne ale parohiei privind concesiunile? Ce verificări se fac când cineva solicită un loc de veci care aparține istoric unei familii? Există registru, procedură de notificare a altor rude, criterii clare?
-
Ce înseamnă „acord” într-un cimitir confesional? Un e-mail este suficient? Cine îl validează? Există semnătură, confirmare, martori, arhivare?
-
Ce protecție reală au monumentele funerare vechi? Dacă un monument poate fi „înlocuit” pe motiv de degradare, fără un mecanism de consultare a familiei extinse, riscul nu e doar un conflict privat, ci o pierdere de memorie comunitară.
Statul închide ușa penalului, dar conflictul – după cum reiese chiar din motivarea plângerii („nu cer daune, vreau revenirea la situația anterioară”) – rămâne, cel mai probabil, deschis pe terenul civil și, mai ales, în comunitatea locală.
