În anul 2007, Marius Săndulescu, un jandarm din județul Caraș-Severin, a fost diagnosticat cu o boală rară și a fost nevoit să se opereze pe creier. Nimeni nu îi mai dădea nicio șansă. Dar, cu toate acestea, a supraviețuit! Iar acum, în semn de recunoștință, se implică în foarte multe proiecte sociale.

Redăm mai jos textul Ministerului de Interne:

”Fratele lui chiar a fost sfătuit să-și amâne nunta.

– Șanse să trăiască sunt, dar foarte mici. Dacă aveți vreun eveniment în perioada următoare ar fi bine să-l amânați.

Operația a fost totuși un succes, iar Marius a început perioada de recuperare. Un an de zile a mers în cărucior, în cârje și baston. Și, după un timp, s-a recuperat, spre uimirea tuturor celor care îl cunoșteau. De atunci, colegul nostru și-a propus un singur lucru, cât va trăi, va ajuta oamenii cu tot ce poate el. Așa că s-a înscris într-o asociație de voluntari din Reșița. Nu a trecut mult timp și a primit un telefon de la doamna Lili, cea care este inima voluntariatului din zonă.

– Marius, vreau să renovăm câteva saloane de la Secția de Cardiologie. Te bagi?
– Sigur că da. Un salon îl renovez eu.
– Bun. Dacă ai nevoie de ceva îmi spui.

După orele de program, cu ajutorul colegilor jandarmi, Marius s-a apucat de lucru. Într-un timp record salonul a fost zugrăvit și toate obiectele de mobilier înlocuite cu altele noi. Grupul sanitar a fost de asemenea renovat în totalitate. Totul cu munca și banii lor, dar și a oamenilor cu suflet din județ. Aceasta era abia începutul. După un timp, aceeași doamna Lili îl sună.

– Marius, avem o problemă cu Spitalul Staționar. Ori ne apucăm noi de el, ori va fi dărâmat. Împreună cred că îl putem salva. Ne băgăm?

Răspunsul a fost un DA din suflet.

În numai 100 de zile, doamna Lili Gherle, domnul dr. Emil Bunda și prin implicarea lui Marius și a voluntarilor, Spitalul Groazei, cum era numit de mai multă lume, a fost renovat. Fiecare salon a fost zugrăvit, dotat cu frigider, televizor și mobilier nou. În 100 de zile, ei, cu ajutorul celor pe care i-au mobilizat, au făcut practic minuni. Spitalul a fost schimbat din temelii.

Și pentru că era undeva în preajma Sărbătorilor de Iarnă, Marius s-a gândit să facă un gest, pentru copiii ai căror familii aveau o situație financiară precară. Și-a sunat toți prietenii și a vorbit cu toți colegii.

– Am identificat mai mulți copii nevoiași. Aș vrea să le luăm încălțări de iarnă. Acești copii chiar nu au cu ce se încălța.
Vestea campaniei s-a dus și, la un moment dat, Marius a fost sunat de un copil din Anina.
– Noi suntem un grup de copii. Am colindat în oraș și am strâns 1.800 de lei. Vrem să vi-i dăm ca să luați pantofi celor care nu au.
– Vă mulțumesc frumos. Când vă găsesc în Anina?
– Păi, suntem aici, nenea. Nu plecăm nicăieri.
– Mă gândeam că fiind vacanță poate plecați pe undeva.
– Nu avem noi unde pleca, că nu au părinții noștri bani. De fapt, noi nu am plecat niciodată nicăieri.

A doua zi, Marius a plecat să-i cunoască.

– V-am zis că sunt 1.800, dar să știți că au mai rămas 1.780. Am luat niște ciocolată la cei mai mici dintre noi, le-a spus cel care se ocupă de acești copii minunați.

Marius a luat banii cumva cu lacrimi în ochi. Se adeverea faptul că cei care nu au, știu întotdeauna că există alții care chiar nu au deloc. Întors la Reșița, Marius a povestit tuturor despre această întâmplare. A doua zi era la acei copii din Anina. Avea cu el suma de 3.200 de lei.

– Eu și colegii mei am strâns această sumă de bani. Am fost impresionați de gestul vostru.
– Dar nu trebuia, noi ne descurcăm.
– Noi vă rugăm ca de acești bani să plecați într-o excursie. Să-mi spuneți unde vreți să mergeți, de transport mă ocup eu.

El este Marius, are 40 de ani. Acum 15 ani nimeni nu îi mai dădea nicio șansă la viață. Acum el este cel care oferă speranță de viață celor care o duc mai greu. Și asta o face în fiecare zi. El este cel care merge în cartierele cu copii care au condiții mai precare și le oferă acestora o mică bucurie, atât cât poate el.

Așa a fost și atunci când a strâns mai multe jucării, iar dimineața le-a așezat pe drumul care ducea spre școală. I-a anunțat apoi pe cei mici, mergând din poartă în poartă.

– Am lăsat ceva pe drumul spre școală. Dacă vă place, mâine vă aștept la unitatea de jandarmi. Vom găti și vom mânca împreună.

A stat cumva departe și a privit copiii care mergeau la școală. Toți au luat câte o jucărie. Niciunul două. În liniște și cu bucurie. De fapt, cu acest lucru se hrănește Marius, cu zâmbetul celor care sunt ajutați.

A doua zi curtea jandarmeriei era plină de acești copii. Împreună au gătit și apoi au servit masa de prânz. Marius le-a spus că are nevoie de ei.

– Vreau să mergem la Bocșa. Am strâns câte ceva pentru niște copii de acolo care au nevoie. Dacă vorbesc cu părinții voștri, veniți să mă ajutați?
– Da, a fost răspunsul acestora.
– Mâine voi veni la voi. Mergem cu un microbuz.

Și așa a și fost. A doua zi cu o mașină plină de copii și de ajutoare, Marius a fost la Bocșa. Bucuria lui a fost enormă, copii nevoiași ajutau alți copii nevoiași. La întoarcere, unul dintre aceștia a venit la Marius.

– Nenea, mă mai luați și pe mine la Bocșa? Vreau să-i dau un ghiozdan unei fetițe.
– Dar tu ai?
– Nu am nici eu, dar cred că ea s-ar bucura mai mult.

Astăzi cei doi copii au ghiozdane. A făcut Marius în așa fel încât să aibă. Când a ajuns să le dea copiilor cadourile, Marius a fost oprit de un bărbat pe care îl tot vedea în acel cartier.

– Tată, am tot auzit de tine. Vorbesc oamenii prin cartier. Mă poți ajuta cu ceva?
– Despre ce e vorba?
– Uite am factura asta și banii. Mi-o poți plăti tu? Eu sunt bătrân, nu mă mai pot deplasa. Abia ies în fața casei.
– Sigur! Stați liniștit!
– Dar te rog să nu fugi cu banii că atât mai am.
– Nici nu se pune problema.

După un timp Marius s-a întors la acel bărbat.

– Uitați banii!
– Nu ai plătit-o, așa-i? Bine că măcar mi-ai adus banii.
– Factura e achitată. De data asta, au plătit-o colegii mei de la jandarmerie. Păstrați banii pentru luna viitoare.

Cu ochii în lacrimi, bărbatul l-a întrebat:

– De ce ai făcut asta, omule? Mai bine le dădeai acestor copii. Eu nu mai am mult de trăit.
– Acum mulți ani nici eu nu mai aveam mult de trăit. Așa mi s-a spus. Însă am fost singurul care a sperat și am reușit. Și dumneavoastră o să fiți bine. Să nu vă pierdeți niciodată speranța.

El este Marius, este jandarm. Acum 15 ani nimeni nu îi mai dădea nicio șansă la viață. Astăzi el oferă speranță. El este Marius, tată, soț… un OM CU UN SUFLET EXTRAORDINAR. Despre el am putea să scriem o carte. Știm că nu vrea acest lucru și că nu dorește să se vorbească despre faptele lui, dar noi am zis că ar fi păcat să nu îl cunoașteți pentru că acest OM chiar merită. Marius, ne înclinăm și te salutăm cu respect. În numele tuturor oamenilor pe care îi ajuți în fiecare zi, ÎTI MULȚUMIM, MARIUS SĂNDULESCU!”