Motto: „În cazul în care aveţi nevoie de mine, mă găsiţi tot acolo, unde eram când nu aveaţi nevoie de mine” Al Pacino

Sunt tot eu. Acelaşi tip vulgar, obsedat sexual, nebun, frustrat, obsedat de P.S.D., pseudointelectual, pseudodoct, mizerabil, rău şi periculos. Aşa cum mă etichetează cei care-mi sunt… neprieteni. Şi care nu mă cunosc. Prietenii mă cunosc şi ştiu că sunt un om liber. Mereu. Asta le ajunge, şi lor dar şi mie. Ceilalţi sunt liberi să caute epitete şi să facă ce vor.

Sunt tot eu. Am schimbat doar ambalajul. Deşi nu sunt un iubitor de neologisme, am făcut puţin „marketing” trăgând cu ochiul la comercianţii de azi. Ei îşi schimbă ambalajul şi „design-ul” des, tocmai pentru a nu se instala plictiseala şi obişnuinţa. Am aplicat metoda lor şi m-am „up-datat”!

Sunt tot eu. Acela care scrie mereu ceea ce crede şi nu ceea ce cred unii c-ar trebui să scriu. Pentru ăia există rubrici culinare, despre spiritualitate, fashion, ezoterism, mama şi copilul ori despre grădinărit. Sau despre cum să faci o broască ţestoasă să zboare ca planorul lui Aurel Vlaicu.

Sunt tot eu. Nesimţitul care-şi permite să-i spună unui „ţăran”, fost interlop şi valutist, trecut prin creuzetul originalei democraţii mioritice şi ajuns manager peste o instituţie de cultură (nu agricolă!) că e incapabil, agramat şi plagiator. Şi că a supt, timp de trei ani, banii statului, citind presa şi cultivându-se în faţa uriaşului ecran proţăpit în minusculul birou de mare manager. Deh, ţărănisme!

Sunt tot eu. Tipul care i-a zis unui medic primar ori primar medic, nu prea contează!, că minte cu neruşinare. Respectivul confabula, livrând basme pulimii, că aduce două tractoare pline cu chinezi robotizaţi, că organizează Campionatul Mondial de Popice în urbea de pe Someş, ori că reabilitează termic toate blocurile oraşului. Poate blocurile de granit, că cele de locuinţe se scorojesc maiestuos sub intemperii. Iar chinezii, se pare, au rămas împotmoliţi în fluviul Yangtze, pe care nu l-au putut trece din cauza orezului care s-a umflat în duioasele lor intestine chinezeşti, în timp ce căutau disperaţi cel de-al treilea pod… de piatră, care s-a prăbuşit. Şi-a venit apa şi l-a luat.

Sunt tot eu. Netrebnicul care a organizat şi aniversat 45 de ani de existenţă ai Secţiei Române de la Teatrul de Nord. Da, ăla care a făcut rost de sponsorizări pentru că nu avea timp de ziare în timpul serviciului. Nu au fost bani mulţi, doar vreo 20.000 de lei, fix cât a promis un primar venetic că alocă, dar… care s-a răzgândit politic. Da, ăla care iubea teatrul…

Sunt tot eu. Nenorocitul care vă provoacă idiosincrazii pentru că se crede prea deştept, repetându-vă, non-stop, să vă folosiţi creierul, să nu vă lăsaţi manipulaţi, să-l iubiţi de Dumnezeu (dacă există!), dar să fiţi atenţi la popii hrăpăreţi şi pomohaci care se strecoară printre tineri craci, să vă trăiţi viaţa chiar dacă asta implică şi alţi parteneri ocazionali, să fiţi drepţi, sinceri şi curajoşi.

Sunt tot eu. Omul care e sătul de mizeria din oraş, de starea drumurilor, de lipsa de implicare fermă a autorităţilor, de toleranţa Poliţiei Comunitare, de numirile pe criterii politice şi nu de competenţă, la orice servicii publice a managerilor incapabili dar scrofuloşi în partid, de minciunile politicienilor şi de promisiunile lor fantasmagorice, de tot ce înseamnă „pile şi relaţii”, prostie şi neştiinţă, minciună şi laşitate.

Sunt tot eu. Omul care e sătul de prostia prostimii, care votează mereu cu iubiţii mei amici din „ciuma roşie”, şi care, sistematic, reuşesc să-i ameţească de cap pe cei fără de cap, ca să-i ştampileze. Da, mi-e silă de prostia unor semeni, dar nu am ce să fac mai mult decât să fiu tot eu.

Da, sunt tot eu…

Sorin Oros