Prima zi de școală a fost mereu un bun prilej pentru a face politică, sau cel puțin asta au înțeles politicienii. Nu doar cei de la noi, ci și cei din țările occidentale. Ne urcăm la prezidii, chiar dacă nu avem mare lucru de spus, așteptăm aplauze pentru simpla prezență și suntem cu gura până la urechi, de parcă am putea să ne batem cu pumnii în piept pentru cine știe ce realizare.

Și ce spun distinșii aleși când se urcă pe podiumuri? Mai nimic. De la clișeele cu „educația este importantă pentru noi”, la mici ciupeli și înțepături politice. În țara lui “profesorul poate să ia sub cinci și să stea la catedră, dar elevul de cinci e trimis la profesională”,  somnoroasele discursuri politicianiste sunt prea puțin pentru elevi, profesori sau părinți și mai mult niște exerciții ale unui soi de „narcisism auditiv”.

Dacă guvernanții vorbesc despre reforme și investiții, unele prea multe și celelalte mult prea puține, ambele evitând cu obstinație să rezolve problemele pe care ONG-urile, părinții și elevii le strigă de ani de zile în gura mare, autoritățile locale, cele mai multe, cer aplauze pentru că … din ce îți poți da seama, au fost la serviciu.

Unitățile de învățământ au fost date în grija autorităților locale. Modificarea a fost salutată atunci ca un act curajos pentru descentralizare, pe principiul fiecare edil știe mai bine ce trebuie să facă pentru școlile și grădinițele din curtea sa.

Unii s-au pus pe treabă și nu bine s-a întărit gresia și faianță că au apărut pozele cu edili ce taie panglica … la noile WC-uri. Apoi au urmat anchetele cu firme prietene, lucrări făcute de mântuială și școli „favorizate” după partidul aflat …la Primărie. Pentru că, de ce nu? Și școlile au culori politice, indiferent de tencuială, iar de cele mai multe ori e suficient să te uiți la funcțiile de conducere.

Dar edilii urcați pe scenele din curțile școlilor au așteptat aplauze pentru faptul că s-au îngrijit ca anul școlar să înceapă … decent am spune unii, nimic mai mult. Adică felicitări, ca și cei mici, pentru că și-au făcut treaba pentru care au fost aleși. Pentru că așa am ajuns. Deși avem o programă școlară fără prea multe legături cu realitatea, deși elevii ajung să muncească mai mult decât politicienii care le cer atenția, deși copiii încă sunt notați după cât de mult au reușit să memoreze și nu să înțeleagă, deși avem în continuare toalete în curtea școlii și nu avem avize ISU, autoritățile locale vor aplauze.

Iar acolo unde nu au fost prezidii, s-a improvizat.

Psihologia dezvoltării vorbește despre comportamentul egocentric al copiilor, nevoia de a fi în centrul atenției și de a primi felicitări pentru orice treabă dusă la bun sfârșit. În schimb e tot mai ciudat să vezi oameni maturi făcând asta și tot mai periculos să îi lași să conducă o țară, un județ, un oraș sau o comună. A te preocupa de școli, profesori și elevi e semnul unei societăți mature, al unei comunități care înțelege că vine și ziua de mâine. Nu e o realizare și nici un motiv de primi sau a oferi mulțumiri.

Trăim o normalitate anormală în România. Iar cei care vor cu adevărat să facă investiții în educație, vor trebui să înceapă de jos, de la copiii notați cu cinci și patru și trei și doi. De la copiii care se culcă flămânzi noaptea, pentru că pe stomacul gol, nu doar matematica și fizica par extrem de complicate.

Editorial de Silvia Spanciu – editor PresaSM