O cunoscută jurnalistă din presa centrală, colonel în rezervă după ce a servit patria în cadrul STS, SPP și în Departamentul de Informații din Guvernul României, Daniela Toba, și-a povestit experiența tristă pe care a avut-o în trenul care circulă pe ruta București – Satu Mare, aici unde fostul ofițer are mai multe rude.

Redăm în continuare experiența povestită de către Daniela Toba pentru canal33.ro: ”Mi-am cumpărat bilete la compartiment single în unicul tren care mai merge direct acolo, un InterRegio Night, am ajuns în minunata Gară de Nord sufocată de jeg, urină şi hoţi de buzunare şi am aşteptat cuminte ca trenul să fie tras la linie. Ora 21.03 ora plecării. Dacă există iad, nu mi-e frică. Am experienţa din cazanele CFR.

A sosit trenul, am urcat în vagon şi m-am zvîrlit fericită în compartiment, fremătînd de nerăbdare ca o puştoaică la prima ei întîlnire amoroasă. Două minute m-a ţinut entuziasmul, fiindcă din al treilea am început să văd pe ce am dat 368 de lei cu reducere de pensionar de la 438 lei.

Cearceafurile gri arătau de parcă se tăvăliseră în ele căţeii de pripas care-şi fac veacul prin depouri. Mocheta jumulită şi desprinsă pe margini o fi fost măturată vreodată în urmă cu un deceniu, dar de spălat precis n-a fost niciodată. N-am găsit centimetru de fier să nu fie ruginit, cu excepţia a două şuruboaie noi, la geam, înfiletate doar parţial, ca să te-nvineţeşti în ele dacă te apropii prea mult. Probabil puse acolo că-s mai ieftine ca tăbliţele de avertizare de odinioară. Iar dacă aş fi făcut greşeala să mă sprijin de pereţii de lemn ai cabinei, crăpaţi pe alocuri, precis m-aş fi prăvălit în compartimentul vecin.

Scot resemnată tableta să-mi alin dezamăgirea cu un film, în aşteptarea plecării trenului. Dar în compartiment căldură mare, monşer, aşa că dau să crăcănez ceva mai mult gemuleţul soios şi îngust aflat deasupra geamului mare şi fix. Apuc delicat manivela aflată sub geam, dau s-o-nvîrt şi, ups!, rămîn cu ea în mînă. O potrivesc la loc în gaură, să reiau operaţiunea. Doar că, ce să vezi, delicatul ăla nu era suficient. Apăs mai zdravăn, nimic. Prind hotărîtă manivela cu ambele mîini s-o rotesc, nimic. Da’ nu mă las, eu sau ea! Mă urc pe pat, apăs furioasă, cu toată greutatea kilelor mele şi victorie, gemuleţul începe să mişte. Obţin în final o palmă de spaţiu prin care să se strecoare olecuţă de aer.

Revin la film, sperînd că cele peste 40 de grade din compartiment s-or mai reduce. Nu mă mai obosesc să mai întreb de ce nu există aer condiţionat în acest tren. Deloc, pe loc, încet, încetişor.

Ora 21.03, trenul nu pleacă. Ora 21.30, trenul nu pleacă. În difuzoarele gării se anunţă o întîrziere de 30 de minute. În compartiment temperatura a crescut la cote insuportabile. Dacă mi-aş stoarce acum bluza şi pantalonii, ar ieşi de vreo două găleţi.

Ora 23.10, trenul, în continuare cu luminile stinse, porneşte uşurel la drum. Doar vreo doi kilometri, după care opreşte iarăşi, undeva în no men’s land. Ca-ntr-un film horror de mîna a şaptea cu scenarist senil şi regizor alcoolic.

Aproape de ora 24.00 trenul în sfîrşit o ia din loc, luminile se aprind, cabina începe să se răcorească, tîgîdîm-tîgîdîm-tîgîdîm. 170 de minute întîrziere care nu au mai fost recuperate pînă la Satu Mare.

Drumul a fost pe măsură. Pîrţîiturile, şuierăturile, chiorăielile, huruiturile combinate cu zgîlţielile, tremurăturile şi pendulaţiile m-au umplut de milă pentru bietul vagon pe care îl simţeam cum suferă, la un pas de a se zdrumica, abia ţinîndu-se pe şinele îmbătrînite. De somn nici vorbă, la un concert de heavy metal e mai multă linişte.

Cît despre cele două toaletele din capetele vagonului, sinistroşenia acestora e dincolo de orice fel de posibilă descriere în cuvinte decente. Pijama nouă pentru un bolnav în fază terminală.

Mda. Deocamdată singurul lucru la care mă mai pot gîndi este acela că mi-am luat bilet dus-întors şi trebuie să mă întorc la Bucureşti. Cu acelaşi tren”.