George Achim, fost un senator PNȚCD, în legislatura 1996-2000, ales în județul Satu Mare, a murit răpus de COVID. George Achim (n. 27 februarie 1960, Valea Chioarului, județul Maramureș, d. 03 octombrie 2021, Baia Mare, județul Maramureș) a fost un profesor de literatură contemporană, conducător de doctorat, critic literar, poet și eseist.

A făcut studiile liceale și universitare la Cluj și București, Facultatea de Litere, specializarea română-spaniolă. Din anul 2001 a fost Doctor în Litere al Universității București cu teza Utopie și Distopie în Cultura Română. George Achim a fost profesor la Universitatea Tehnică Cluj-Napoca/Centrul Universitar Nord, Baia Mare. În perioada 2008-2012, George Achim a fost profesor invitat (Gastprofessor) la Universitatea din Viena. De asemenea, a fost membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj Napoca.

Avocatul sătmărean Dan Mihai Șuta a publicat un omagiu după dispariția marelui om de cultură. Redăm textul mai jos:

”În data de 3 octombrie 2021, în Baia Mare a murit George Achim. A murit omul George Achim; a murit dascălul George Achim; a murit scriitorul și poetul George Achim; a murit părintele George Achim; a murit prietenul George Achim. Adică, a murit un univers creat de cel ce a fost George Achim.

A plecat dintr-o lume cu o înfățișare din ce în ce mai hidoasă, nu atât prin înfățișare cât prin nepăsarea ei față de om și ai lui semeni, față de durere și nevoie, față de suferință, creând, astfel, suferință peste suferință, continuă, nemiloasă și copleșitoare. A plecat răpus de nepăsarea societății, a semenilor săi care l-au lăsat singur în fața bolii și, în cele din urmă, a morții, răpus de un sistem sanitar găunos, mult deficitar față de nevoile pacientului, din ce în ce mai străin de scopul tot mai abstract al salvării sănătății și vieții oamenilor, un fel de morișcă a vieții și a morții care macină nu numai vieți ci și bani, foarte, foarte mulți bani. Bani, cel mai adesea, pătați de sângele victimelor nevinovate ale nepăsării, indolenței și prostiei. Ca mai peste tot în societatea românească, destrămată și tutelată de un stat care dă semne din ce în ce mai vizibile de destructurare. Nu numai a autorității, ci și a unității și integrității sale!

George Achim a plecat dintr-o lume hidoasă pe care el, Ilustrul Dispărut, a încercat din răsputeri s-o înfrumusețeze, s-o lumineze cu gândul, cu pana-i inconfundabilă, s-o îmbuneze în nebunia ei și, în cele din urmă, să o salveze de la metastaza generală. Adică, din lumea care l-a răpus, precum pe mulți alții, fără milă și fără drept de apel, precum călăul care își decapitează victima. Lumina, bunătatea și iubirea date de George nu i-au fost suficiente pentru a-i împiedica propriul sfârșit, nu au fost adecvate pentru a devia fatalitatea propriului destin, pentru a sfida implacabilul morții mult prea timpurii.

Omul George Achim a avut iubire, bunătate, sensibilitate, înțelegere și empatie. A fost discret însă esențial pentru cei apropiați, pentru prietenii de calitate pe care a înțeles să și-i aleagă. Când te întâlneai cu George ziua ți se lumina! Cu zâmbetul inconfundabil te bine-dispunea instantaneu, transmițându-ți încrederea atât în ceea ce ești, cât și în ceea ce faci. Bunătatea și sensibilitatea au fost trăsăturile esențiale ale omului George Achim. Rezona profund și necondiționat cu cei racordați la valorile autentice, la estetica lumii și la revelația adevărului.

George a fost tipul de intelectual rasat, cu un discurs profund și esențial, dar atent și receptiv la cuvântul celuilalt, temeinic însă fără a sufoca, elocvent însă ponderat, academic dar direct, sofisticat însă limpede. A avut capacitatea de a-l asculta pe celălalt fără să intervină și tactul de a-l corecta cu eleganță, cu o frază aleasă sau cu un cuvânt bine plasat. A avut eleganță academică, maniere și discurs pe măsură, adecvate a înnobila auditoriul cu vraja firească a elocinței și verticalitatea disertației. Stăpânea magia cuvântului și frumusețea gândului zidit din ,,cuvinte potrivite”. Prin farmecul său academic inconfundabil, profesorul universitar dr. George Achim a inspirat generații întregi de studenți și a înnobilat spiritul învățământului universitar.

Destinul a hotărât ca părintele-tată George Achim să nu fie prezent la nunta fiului său Mihai, plămadă fidelă a personalității sale, devastat de durerea morții (în ziua consecutivă a nunții sale!) celui care i-a dat o educație aleasă și i-a transmis valorile în care George a crezut cu toată ființa: omenie, cinste, adevăr, bunătate…Același destin nedrept a făcut ca fiul George Achim să fie petrecut pe ultimul drum de mama lui în vârstă de 81 de ani. Câtă durere! Câtă nedreptate!

Prietenul George Achim a fost o poezie, o mângâiere și un senin, cum se spune despre oamenii adevărați ,,numai bun de pus pe rană”. Discuțiile cu prietenul meu au fost îndelungate, nu neapărat relaxante ori vesele, însă în mod sigur pline de esență, știință și conștiință. Felul în care rezonam laolaltă cu George mă ducea cu gândul la puținele persoane cu care am atins cote ale împreună-simțirii în așa fel încât ziceam că suntem ,,de-o făptură și de-o seamă” de când lumea. M-a frapat la acest om inteligent și profund, cu un vocabular vorbit atât de frumos românește și cu o dicție impecabilă, pe care cei mai mar actori ar fi invidiat-o, sensibilitatea, iubirea de frumos, simțul estetic, empatia și entuziasmul la întrezărirea binelui.

A fost pozitiv în cel mai înalt grad! În mod sigur a luminat intens, chiar orbitor pentru bezna înconjurătoare, după cum tot sigur este că a dat lumii mult mai mult decât a primit. Iar dacă era dezamăgit se ferea să te contamineze, restrângând în limitele propriei conștiințe efectele sentimentului. Nu năvălea peste tine cu furia dată de vreo neîmplinire ori de vreun eșec, fiind discret, atât de discret încât refuza să te inoportuneze până și cu un gând sau cu vreo suflare. George a trăit discret, a creat discret, a iubit discret și s-a stins discret, în discreția unei tăceri asurzitoare, precum flacăra unei lumânări. Însă fără să-și fi terminat creația!

Iată de ce tâmplele-mi zvâcnesc într-o ,,tângă” fără leac, iar lacrimile despărțirii de acest om și prieten, precum ale tuturor celor care l-am condus pe ultimul drum în Șomcuta Mare, s-au revărsat fără zăgaz. A plâns preotul, au plâns prietenii, au plâns colegii universitari, a plâns familia, a plâns universul. Doar Soarele a luminat o zi tristă și a încălzit lespedea rece care s-a lăsat peste mormântul dascălului George Achim.

Nu poate fi un cuvânt de despărțire mai frumos decât cel pe care l-a rostit, la căpătâiul Ilustrului Dispărut, un prieten și doctorand al acestuia, profesorul Gavril Ardusătan din Baia Mare. Este, probabil, cel mai frumos gând de rămas bun care mi-a fost dat să aud vreodată:

C Ă L Ă U Z A

(În Nord s-a prăbușit o Catedrală)

Călăuza mi-a desfășurat harta și mi-a indicat drumul!

Călăuza mi-a poruncit să nu mă abat din drum, indiferent de obstacole!

Călăuza mi-a tălmăcit limbile ce trebuie înțelese la vămile de pe cale!

Călăuza mi-a recomandat să merg în picioare pe drum, niciodată târâș, coloana vertebrală fiind cea care dă postura de a observa impostura!

Călăuza m-a conjurat să nu uit niciodată de unde începe drumul, pentru că originea te poate face original!

Călăuza m-a învățat să prețuiesc cuvintele limbii materne pentru că doar limba română se poate vorbi dumnezeiește!

Călăuza mi-a dat ceara de pe ochi pentru a observa că, pe același drum, vin și ceilalți din neamul nostru, iar din când în când trebuie ajutați cei cu vederea slabă!

Călăuza m-a avertizat că adevăratul chip uman se poate vedea atent doar atunci când nu poartă mască!

Călăuza mi-a sugerat să mă atașez de cei cu riduri de expresie provenite din surâs, niciodată din încruntare!

Călăuza m-a conjurat sever că, asemenea vinului dulce, și cupa de amar trebuie sorbită până la fund!

Călăuza mi-a relevat cum binele, adevărul și frumosul, împreună sau separat, nu pot triumfa înafara demnității celui care le caută sau celui care le clamează!

Călăuza, prin puterea exemplului, mi-a arătat dimensiunea eleganței ca regulă de conduită. Eleganța scoate omul din fotografia alb-negru și-l colorează natural!

Călăuza mi-a spus că exigența este o formă de iubire, rară, dar temeinică!

Călăuza mi-a spus cum politica poate fi politicoasă! Cum încrederea se câștigă greu și se pierde atât de ușor!

Călăuza m-a făcut să înțeleg că acea credință autentică, moștenită, nu e deloc caducă sau medievală! Dimpotrivă, este originară!

Călăuza mi-a relevat adevăratul sens al prieteniei: trăirea în aceeași vibrație!

Călăuza mi-a dovedit că antropologia este o știință serioasă. Fără ea, nu înțelegem sensul expresiei ,,savoir vivre”. De asemenea, mi-a dovedit că umanioarele umanizează!

Călăuza mi-a explicat că fără cuvinte nu putem respira. Cuvintele bine alese sunt precum aerul de munte: mai hrănitoare și mai aproape de Dumnezeu!

Călăuza mi-a mai spus că pe drum, din când în când, este nevoie de câte un popas. Să-mi caut tovarăși de popas și să ne tragem sufletul cu niște cântece vesele și ghidușii!

Călăuza mi-a mai spus: când ai de spus ceva, vorbește liber, dar gândește înainte, treci gândurile prin inimă și-abia apoi să deschizi gura! Și, dacă pot, să nu uit că ritmul versurilor îmi va cadența pașii!

Călăuza ne-a lăsat pe cale, dintr-o dată, fără niciun avertisment! S-o fi dus la festinul cuvintelor alese din castelul Marii Călăuze?

Acum, rămas fără călăuză, oare cât voi orbecăi? Oare am să mai pot vedea limpede?

Manualul Călăuzei trebuie scris degrabă, pentru a nu rătăci aiurea! Cei care i-am fost pe cale, putea-vom oare să-l scriem? Putea-vom să ne ridicăm la înălțimea exigențelor maestrului nostru?

Călăuza, cred că ne-ar aduna din nou împreună pentru a ne re-pune pe cale. Și ar zâmbi când ne-ar vedea șchiopătând și inima i-ar râde!

Să căutăm semnele timpului și ale pământului și să deschidem cutia poștală din inimă. Ne-a lăsat o temă/teamă pentru acasă: 40 de zile ale jelirii, să citim acea poezie a lui Nichifor Crainic: ,,Unde sunt cei care nu mai sunt?”. Apoi, poate vom înțelege!

Fără călăuză, deocamdată nu știu unde-i Nordul!

În nopțile senine voi cerceta cerul și voi aștepta licărirea aceea care-mi va indica Nordul. Și calea!

Sleit de puteri și orbit de furie, mai spun doar atât: George, lasă-mă să blestem pasărea cu clonț de rubin!

Rămas bun George Achim! Dumnezeu să-ți lumineze calea în veșnicie!”