Deputatul PNL de Satu Mare Romeo Nicoară este unul dintre cei care a inițiat proiectul de lege privind declararea lui Vasile Lucaciu ”Eroul al Națiunii Române”. Proiectul se află în dezbatere în comisiile de cultură și juridică din Camera Deputaților, după care urmează să se supună votului în plen!

”Vasile Lucaciu este, fără doar și poate, unul dintre cei mai mari patrioți români pe care aceste meleaguri i-a dat. În semn de cinstire și prețuire a memoriei sale, am inițiat acest proiect și ne bucurăm de o susținere importantă în Parlamentul României”, a spus deputatul Romeo Nicoară.

Vă prezentăm integral datele biografice ale marelui patriot român:

Vasile Lucaciu S-a născut la 21 ianuarie 1852, în comuna Apa, judeţul Satu Mare. A fost primul băiat al familiei Lucaciu, dintre cei şase copii: Alexandru, Marta, Constantin, Elena şi Petru.

Tatăl său, Mihail Lucaciu, a fost învăţător, cantor şi preot în comuna Apa, localitatea lui natală unde conducea singur şcoala confesională greco-catolică fiind fiul ţăranului Vasile al Lucoaiei, adică Luca, bunicul lui Vasile Lucaciu. Acesta a fost pus în lanţuri de către contele György Károlyi, de origine şvabă, pentru că s-a împotrivit să-i cedeze pământul familiei, pentru extinderea moşiei grofului.

El a fost numit de unguri Lukács László. La şcoală, micul Mihai Luca a fost numit, după porecla tatălui său: Lukács Mihály, iar românii îi ziceau însă Mihai Lucaciu. Acesta a fost prigonit de autorităţile admi¬nistrative şi şcolare pentru ţinuta lui românească, în calitate de învăţător şi cantor la biserică. Apoi s-a erijat în luptător naţional. Micul Vasile Lucaciu era însuşi martor ocular, în mai multe rânduri, când, solgăbirăul [pretorul], secondat de jandarm, adresa cuvinte ofensatoare idealistului său tată, pentru lucruri pe care şi mintea lui de copil le vedea logice şi fireşti.

Dar… Mihail Lucaciu nu s-a înspăimântat de aceste ofense aduse lui şi neamului său. El îşi conducea temerar şcoala mai departe şi învăţa copiii mai mult prin grai viu decât din cărţile sărace în informaţii. În şcoală, în afară de abecedar şi istoria biblică, rareori se mai găsea câte un legendar sau o carte de istorie în care se lăudau faptele vitejeşti ale eroilor maghiari. Doisprezece ani de-a rândul Mihail … Lucaciu a făcut pe apostolul unui început de cultură în acest sat sărac, iar şcoala confesională era susţinută numai de populaţia satului, primind şi un modest ajutor de la biserică. În anul 1858 a fost chemat la Baia Mare, unde s-a mutat cu bucurie sperând că va avea un teren de muncă mai vast.

Pe cei doi copii ai săi, Alexandru şi Vasile i-a înscris în propria sa şcoală şi le-a dat o educaţie ca şi celorlalţi copii din oraş. Micul, dar sprintenul Vasile a frecventat şcoala aceasta timp de patru ani. Era cel mai distins elev din întreaga şcoală, aşa că, după ce a terminat clasele primare, tatăl său l-a înscris la gimnaziu. În clasele gimnaziale, Vasile Lucaciu, cu mintea pătrunzătoare, a descoperit nedreptatea cu care erau trataţi românii şi în special cei mai săraci. Aici şi-a arătat talentul de orator şi luptător de mai târziu. Era cel mai distins elev din clasă, atât în ştiinţă, cât şi în purtarea exterioară. După terminarea clasei a IV-a, pe care a încheiat-o cu distincţie, nemaifiind şi alte clase superioare, a fost înscris la Liceul din Ungvar, azi Ujgorod, unde a fost găzduit de unchiul său Nicolae Toth, pe atunci profesor de teologie, iar mai târziu episcop de Eperjes.

Spiritul său neastâmpărat n-a putut suporta rigoarea bătrânului teolog Nicolae Toth. Într-o zi l-a anunţat pe tatăl său că doreşte să plece de aici. Mihai Lucaciu a vrut să-1 aducă la Satu Mare, însă el a cerut tatălui său să-l ducă la Liceul Premonstratenz din Oradea Mare. Mihail Lucaciu, care trebuia să supoarte şi cheltuelile pentru educarea celuilalt fiu al său Alexandru, nu putea să mai suporte şi cheltuiala de drum de la Ungvar până la Oradea Mare. Vasile Lucaciu nu s-a speriat de acest impediment. El a plecat pe jos, spre Oradea Mare. Acolo a îndurat o neagră mizerie. Pentru a se descurca, a trebuit să dea lecţii copiilor bucătarului de la Episcopia Romano-Catolică. Şcoala din Oradea Mare a însemnat însă pentru el o mare decepţie. În loc de spiritul liberal, în loc de căldura pedagogică pestaloziană, aici a găsit o disciplină severă prusacă, friedericană.

Sufletul său doritor de ridicare spre culmi înalte, nu a găsit nici aici atmosfera de libertate socială şi prosperitate. Gimnaziul Premonstratenzilor avea în el ceva inchizitorial, ceva din disciplina oarbă medievală, care subordona voinţa individului formelor şi regulelor adeseori absurde şi inexplicabile pentru mintea şi avântul său tineresc.

Această stare de lucruri îl amărî şi se născu în sufletul său dorinţa de o schimbare, de a merge mai departe, pentru a progresa, căci nu-i venea să creadă că toată lumea asta nu este decât o vastă puşcărie cu paznici răutăcioşi şi cu puşcăriaşi linguşitori, intriganţi şi neînţelegători.

În această stare de spirit a făcut cunoştinţă cu un ofiţer din armata austro-ungară. Acesta îi vorbi de nobila carieră militară, prezentându-i numai părţile frumoase, lăudând bravurile ce le poate face un soldat şi descriind superioritatea unui militar asupra unui civil.

”Milităria îţi dă încredere în tine, te ridică în ochii civililor şi te face să pluteşti deasupra nimicurilor omeneşti” spunea ofiţerul.

Cuvintele acestea l-au îmbărbătat pe tânărul Vasile Lucaciu şi s-a decis să intre ca voluntar în armata austro-ungară. El a fost primit cu braţele deschise, dar viaţa de cazarmă, cum e şi firesc, era cu totul alta decât şi-o închipuise el. Libertatea era mult mai puţină decât la liceu, şi aici a simţit mai mult prejudecata ce se manifesta în dauna neamului său românesc. Cazarma a devenit pentru el o adevărată robie. Dar nu aceasta îl deranja, ci faptul că vedea pe tinerii români, obligaţi serviciului militar austro-ungar, care erau trataţi mai rău ca nişte vite. Şi tortura de zi cu zi, atât de monotonă, îi întrista sufletul. A scris acasă multe scrisori, exprimându-şi dezamăgirea, până când tatăl său, cu mari sacrificii materiale, l-a scos din armată.
Vasile Lucaciu s-a reîntors la Oradea Mare şi a început să-şi continue studiile pe cale particulară. A dat examen de clasa a VI-a şi a participat la concursul pentru stipendiile acordate de Episcopia greco-catolică română. Cu toate că unii membri ai comisiei nu vedeau cu ochi buni neastâmpărul lui şi mai ales intrarea în armată, au trebuit să-i recunoască ştiinţa şi eruditatea, fapt pentru care nu i-au putut nega meritul de a fi stipendiat.

Stipendiul (bursa) acesta a fost hotărâtor pentru întreaga lui viaţă. A plecat la Roma, unde a mai studiat clasele VII şi VIII, şi aici s-a înscris la Teologie, pe care a terminat-o ca Doctor cum laude, de unde, după 6 ani, se reîntoarce în Ardeal, în anul 1874, ca doctor în teologie şi filosofie şi cu dorinţa arzătoare în suflet de a-şi valorifica ştiinţa câştigată şi pentru a servi interesele neamului său subjugat.

Mama sa a fost Iuliana Lucaciu, născută Toth, într-o familie de intelectuali de religie greco-catolică din Eperjes, care mai avea încă doi fii care au devenit preoţi şi ulterior episcopi.
Localitatea Eperjes se afla în fostul comitat Saros din Ungaria; azi localitatea este numită Prešov, din Slovacia de Est.

Vasile Lucaciu s-a căsătorit în anul 1874 cu Paulina Şerbac (n.1856 – m.1911), fiica preotului Ioan Şerbac din localitatea Potău, judeţul Satu Mare şi au avut cinci copii: Vasiliu Cicerone Vergiliu (n. 1876; a trăit 3 luni), Epaminonda (n.25 februarie 1877 – m.29 iulie 1960, preot), Maria Veturia (n.1878, căsătorită cu medicul Ioan Munteanu din Buzău), Vasile Romulus (n.1885, la Satu Mare, doctorand în drept, mort în primul război mondial) şi Tulia (căsătorită cu prof. Vasile Meruţiu la Cluj-Napoca).

A urmat cursurile primare în satul natal, cele gimnaziale de 4 ani la Baia Mare între anii 1862 -1866, apoi a făcut clasa a VI-a la Liceul Ordinului Premonstratens din Oradea şi la Ungvár în comitatul Ung din Ungaria, azi Ujgorod în Ucraina Subcarpatică. Urmează studiile superioare de Filosofie şi Teologie la Institutul „Sf. Atanasie” din Roma, pe care le începe în anul 1868, iar în 1870 obţine titlul de doctor în filosofie cu titlul Magna cum Laude; se reîntoarce în ţară în 1874, absolvă studiile Seminarului Teologic Greco-Catolic din Gherla. A fost hirotonisit şi numit preot în localitatea Sâncrai, judeţul Sălaj, apoi, începând din anul 1878 devine profesor de Religie, Filosofie şi Limba română la Liceul Regesc din Satu Mare. În această perioadă ia contact cu mişcarea pentru emanciparea social-politică şi naţională a românilor din Transilvania, publicând articole îndrăzneţe şi de mare valoare istorică în diverse reviste şi ziare şi scrie cărţi de uz didactic.

Vasile Lucaciu era cunoscător a şase limbi străine pe care le utiliza cu succes în deplasările sale din ţară şi străinătate: latina, franceza, germana, engleza, maghiara şi ruteana pe care a învăţat-o de la bunicul său şi unchii săi – fraţi cu mama sa: Nicolae şi Alexis Toth.

Preotul dr. Nicolae Toth ulterior a ajuns episcop de Eperjes. Preotul Alexis Toth care pe urmă a emigrat din Eperjes în Statele Unite ca misionar, după moartea sa a fost canonizat, devenind ,,Sf. Alexis” al Bisericii Ortodoxe Americane.

La Satu Mare începe să se afirme ca luptător pentru introducerea limbii române în gimnazii şi licee, dezvoltând o largă activitate ziaristică şi realizând numeroase intervenţii la guvernul de la Budapesta.

Din această cauză se începe o campanie organizată de denunţuri şi calomnii, care, în cele din urmă, se termină cu desfiinţarea catedrei de limba română de la liceul din Satu Mare şi cu propunerea „avansării” la minister, după un stagiu de profesor de latină la Liceul de Stat din Loşonţ (azi Lučenc, Slovacia).

După demisia din învăţământ, Vasile Lucaciu acceptă funcţia de preot la parohia românească din satul Şişeşti, lângă Baia Mare, unde funcţionează efectiv din 27 august 1885. Între anii 1886-1890 construieşte aici o biserică din piatră – ,,Biserica Sfintei Uniri a Tuturor Românilor”- după cum a fost denumită de ctitorul ei, care a fost inaugurată la 15 august 1890. Arhitectura bisericii a fost imaginată de Lucaciu pentru a fi asemănătoare cu cea a Catedralei „Sf. Petru” din Roma la scara de 1:10. În anul 1905, din iniţiativa sa, s-a înfiinţat şi şcoala confesională greco-catolică din localitatea Şişeşti.

În anul 1887 este ales membru al Comitetului Naţional, iar în 1892 secretar general al Partidului Naţional Român.Un rol important îl are în redactarea şi prezentarea la Viena a Memorandului din 1892; la procesul Memorandului, care are loc la Cluj între 7-25 mai 1894, primeşte cea mai mare condamnare: 5 ani de închisoare, pe care îi execută la Seghedin (Szeged, Ungaria).

A fost ales ca vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Tuturor Românilor, constituit la Paris la 24 august 1918; a făcut parte din Comitetul de conducere al forumului european: „Association pour L`Union des Églises”; a înfiinţat şi a sfinţit steagurile unor detaşamente militare de voluntari în primul război mondial; a făcut parte din delegaţia trimisă de România în Statele Unite pentru a solicita Congresului şi preşedintelui american, Woodrow Wilson, sprijin în favoarea reîntregirii ţării.

În 1905 este ales deputat de Beiuş în Parlamentul de la Budapesta, ca reprezentant al Partidului Naţional Român din Transilvania. A fost unul dintre cei mai populari fruntaşi ai românilor din epocă, care au militat pentru drepturile social-politice ale acestora. La 29 decembrie 1914 a fost ales preşedinte al „Ligii culturale pentru unitatea tuturor românilor”. În această calitate a făcut mai multe călătorii în Rusia, Italia, S.U.A., Franţa cu scopul de a recruta voluntari dintre românii din străinătate, împotriva Puterilor Centrale şi pentru a determina opinia publică internaţională să înţeleagă dorinţa de veacuri a poporului român – desăvârşirea unirii sale politice.

La 1 Decembrie 1918, la Adunarea Naţională de la Alba Iulia a fost ales, în absenţă, membru în Consiliul Dirigent, constituit cu acest prilej. În toamna anului 1919 se întoarce în ţară. Cu acest prilej a fost sărbătorit la Bucureşti, Sibiu şi mai ales la Satu Mare, Baia Mare şi Şişeşti. Intrat în politica noii ţări a stăruit mult pentru votarea legii electorale şi a reformei agrare, având în toate cazurile o poziţie înaintată.

După câţiva ani, bătrân şi bolnav se retrage într-o locuinţă la Satu Mare, unde trece la cele veşnice la data de 29 noiembrie 1922. Moartea sa a fost anunţată în toate ziarele din ţară. Parlamentul român a organizat funeralii naţionale, iar ziua de 1 decembrie 1922, ziua înmormântării lui, a fost declarată zi de doliu naţional. A fost o personalitate marcantă a mişcării naţionale a românilor din Transilvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, om politic, preot, profesor.

Vasile Lucaciu a avut o bogată activitate culturală şi literară la Satu Mare. În anul 1885 apare primul periodic românesc cu titlul „Satu Mare”, redactat de el.

Între anii 1885 -1890 redactează „Revista catolică”, ce a apărut la început lunar, apoi între 1903-1904, bilunar, în care va publica numeroase studii din domeniul istoriei bisericeşti şi a Dreptului canonic. Până în 1888 s-a tipărit la Satu Mare, la Editura „Tipografiei Libere”, pe urmă va fi tipărită la Baia Mare, în tipografia lui Michail Molnar. Revista era destinată în special preoţilor, dar şi credincioşilor, acoperind prin rubricile sale (corespondenţe, cronica contemporană, poşta redacţiei, literatura) o arie mai vastă a culturii din aceste ţinuturi. Dintre colaboratorii Revistei Catolice îl amintim pe episcopul martir Dr. Demetriu Radu. În perioada sătmăreană a colaborat la ziarul „Gutinul” din Baia Mare şi a fost în comitetul director al ziarului „Lupta” din Budapesta.

Marele tribun Vasile Lucaciu, cunoscut de întreaga naţiune română, a fost numit Leul de la Şişeşti, iar noi putem să-l supranumim acum pe drept ,,Apostolul Românismului”fiindcă jertfa şi devotamentul lui pe tot parcursul vieţii sale stau pildă în lupta pentru dezrobirea neamului românesc.