Primarii din Socond și Beltiug își împachetează intenția de unificare într-o frază care sună bine la București: „reducerea cheltuielilor de funcționare a statului și optimizarea resurselor publice”. Doar că, atunci când cobori din slogan în lege, bugete și drumuri comunale, „eficientizarea” promisă începe să arate mai degrabă ca o operațiune de PR cu economie mică, efecte colaterale mari și multe necunoscute împinse sub preș.
Mai ales când, în același pachet de declarații, ni se cere să credem simultan trei lucruri: că primăriile nu se autosusțin (cel puțin Socond, după cifrele invocate), că unificarea va tăia costuri, dar că nimeni din aparatul de specialitate nu pleacă, totul rămâne „la fel”, doar că dispare „politicul”. Când totul rămâne la fel, costurile rareori scad. Iar când cadrul legal îți împinge în sus plafonul de salarizare după creșterea populației viitoarei comune, scăderea costurilor devine chiar mai greu de susținut.
Punctul vulnerabil al narațiunii: salariile pot urca, nu coborî
IMPORTANT. Indemnizațiile primarului și viceprimarului cresc odată cu pragul de populație. Legea-cadru a salarizării stabilește indemnizațiile funcțiilor alese printr-un mecanism simplu: coeficientul funcțiilor alese locale × salariul minim brut.
Conform legislației actuale, viceprimarii comunelor Socond și Beltiug - fiecare cu o populație cuprinsă între 3.001–5.000 - au un coeficient de 3,50. După unificare, populația se va dubla, iar viitorul viceprimar de comună va avea un coeficient de 4,00. Cu alte cuvinte, dacă noua comună are ~6.500 locuitori, intră în tranșa 5.001–10.000. Rezultatul: primarul (singurul) are coeficient mai mare decât ar fi avut în fiecare comună separat (+ ~11% față de 4,50), viceprimarul (singurul) are coeficient mai mare (+ ~14% față de 3,50). Nu e o tragedie bugetară, dar e fix genul de detaliu care contrazice mesajul „doar tăiem”.
Cresc automat salariile aparatului propriu? Nu automat, dar crește plafonul și tentația
Pentru funcționarii publici și personalul contractual din aparatul primarului/consiliului local, salariile se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, însă venitul salarial nu poate depăși indemnizația viceprimarului (plafon). Consecința practică: după unificare, dacă viceprimarul are indemnizație mai mare (coeficient 4,00 în loc de 3,50), crește plafonul maxim până la care pot urca salariile din aparatul propriu. Asta nu înseamnă că automat se măresc toate salariile, dar înseamnă că: argumentul „nu crește nimic” devine fragil, iar presiunea internă („suntem comună mai mare, avem alt rang/altă complexitate”) devine un pretext perfect pentru majorări. Iar dacă primarii promit că rămân toți cei 29 de angajați, atunci „eficientizarea” pe personal administrativ este, de fapt, zero.
Costul ignorat în declarațiile primarilor: distanța și accesul la servicii
E un reflex vechi în administrația românească: bugetul instituției e contabilizat la leu, iar bugetul cetățeanului e tratat ca „detaliu”. Dacă sediul noii primării e la Beltiug (cum se vehiculează), atunci pentru o parte dintre locuitorii din satele actualei comune Socond (și invers, la interacțiuni în teren) înseamnă: drum mai lung pentru acte, taxe, audiențe, timp pierdut, costuri de transport, acces mai greu pentru vârstnici și oameni fără mașină.
Primarii încearcă să închidă discuția cu „nu vor fi afectate serviciile”. Dar serviciul public nu e doar „există un ghișeu undeva”. E și cât te costă să ajungi la el. Dacă vor să fie onești, trebuie să spună explicit: vor păstra punct de lucru/registratură funcțională și în Socond? Vor face program cu publicul în ambele centre? Ce se întâmplă cu urbanismul, asistența socială, registrul agricol, taxe și impozite – sunt centralizate sau descentralizate? Fără acest plan, „nu se schimbă nimic” este doar o formulă de liniștire.
Contradicția mare: „Nu ne autosusținem” vs. „Nu restructurăm nimic”
Declarația primarului din Socond, Nicolae Cornea Mare, este devastatoare prin ea însăși: venituri de circa 1 milion lei/an vs cheltuieli de funcționare de circa 9 milioane lei/an (diferență de 8 milioane). Dacă aceste cifre sunt corecte, atunci problema nu e „comuna e prea mică”, ci: cum arată structura cheltuielilor de funcționare, ce pondere au salariile vs bunuri și servicii, cât e finanțare din transferuri și cât e decizie locală, ce eficiență a colectării există, ce aparat administrativ e justificat.
Să spui „suntem pe pierdere” și, în aceeași respirație, să promiți „nu pleacă niciun angajat” e exact genul de discurs care sună bine doar pentru că nimeni nu pune întrebarea simplă: unde e, concret, eficientizarea?
Dacă „eficientizarea” se reduce la: un primar în minus, un viceprimar în minus, 11 consilieri în minus …atunci vorbim despre o economie relativ limitată raportată la „cheltuieli de funcționare de 9 milioane”. Iar dacă în paralel cresc coeficienții pentru primar/viceprimar și se lărgește plafonul salarial pentru aparatul propriu, o parte din economie se topește.
Unificarea poate fi utilă, dar discursul actual e cosmetizare, nu administrație
Unificarea Socond–Beltiug poate avea logică: capacitate administrativă mai bună, proiecte mai mari, un singur aparat decizional, mai puține indemnizații politice la dublură. Dar exact de aceea, primarii au obligația să vorbească complet, nu selectiv. În forma de acum, mesajul lor poate fi considerat corect pe procedură generală („comune mici, greu de susținut” – inclusiv în contextul presiunilor bugetare naționale), dar incomplet și uneori înșelător pe efecte concrete: salarii, plafonări, taxe, acces la servicii, reprezentare.
