Din Spitalul Județean Satu Mare ies doar informațiile negative. Este un flux normal, în condițiile în care pacienții nu obișnuiesc să laude medicii când sunt tratați corespunzător, dar fac publică orice experiență negativă.

Redacției PresaSM.ro i-a fost remisă mărturia unei sătmărence mulțumite de serviciile unui medic din cadrul Spitalului Județean Satu Mare. Există și excepții, se pare. Este vorba despre Karina Mureșan Vlad.

PresaSM.ro redă integral declarația sătmărencei:

”În concediu, în România (Satu Mare, n. red.), o apucă pe fiica mea, noaptea la 4, o colică fulminantă. Fug cu ea la urgență. Cum în mod normal e un copil rezistent și sănătos, știu că e bai și când e bai și nu are rost să mai aștept. Timpul de așteptare mă lasă cu gura căscată.

Câteva minute. În Portugalia așteptasem ore, într-un spital public, după ce fusesem dusă cu ambulanța. Intrăm la doctoriță și începe consultația. Cu lux de amănunte. Ce a făcut copila, ce a mâncat… Pizza, înghețată, pufuleți, ca în vacanță… Îmi trage doctorița o săpuneală bine meritată. Ei îi dă un siropel roz, drăguț, pentru dureri și vărsături. În Portugalia catadicsiseră să îmi dea ceva pentru dureri de colică renală doar la a treia vizită.

Înainte de faza cu siropelul, doctorița mă întreabă dacă fata e alergică la algocalmin. Îi spun că nu știu. Nu i-am dat niciodată pentru că acolo nu se folosește. „ Acolo, unde?” mă întreabă ea nedumerită. În Portugalia. Deci nu m-am dat de gol până atunci și profesionalismul ei nu era doar ca să impresioneze diaspora. Așa e ea.

În tot timpul consultației, doctorița se uită fix la mine în timp ce vorbește cu mine. Nu-mi vine să cred! Sunt obișnuită cu medicii care se uită doar la ecranul calculatorului și scriu ceva acolo în timp ce eu vorbesc. Uneori aveam impresia că aș putea recita chiar și vreo poezie și ei ar continua să scrie. Ca la dictare. Ori poate jucau poker online. De unde să știu?

Încep analizele de sânge, ecografia, radiografia. Nici la asta nu mă așteptam să fie așa de lesne. În Portugalia nici măcar nu se osteneau să îmi palpeze abdomenul. Pe un medic îl întrebasem chiar dacă are vedere cu raze X ca eroii din filme. Atunci m-a palpat sictirit și mi-a diagnosticat infecție urinară. Normal că nu era. Pe altul îl rugasem să îmi dea recomandare pentru o analiză de exsudat faringian pentru copil, pentru că era la a treia repriză de antibiotice fără efect. Mi-a spus că nu poate să îmi prescrie analize, pentru că nu mă cunoaște. Era înlocuitorul medicului meu de familie!!! L-am întrebat dacă trebuie să mă mărit cu el ca să mă cunoască mai bine și să îmi dea porcăria de rețetă. Până la urmă am aflat că o pot face la privat, fără rețetă.

Aici, peste tot, asistente și medici drăguți. Răspund cu răbdare tuturor întrebărilor și una chiar mă felicită pentru că se vede că fetița e bine crescută și îngrijită. Încep să mă bâlbâi deja. Tot în noua mea țară, pe coridor la urgențe, văzusem un medic îmbrâncind o bătrână care se agățase cu disperare de brațul lui, în agonia unei colici biliare fără ca, timp de 2 ore, nimeni să îi fi dat ceva. Nici măcar apă.

Rămânem în salonul de copii, la perfuzie. Igiena lasă de dorit, într-adevăr, dar sunt conștientă că mă aflu la urgență, nu într-un SPA cu miros de levănțică, iar corpul uman nu conține lapte și miere. În timp ce fiică-mea doarme dusă, am timp să depăn amintiri. Și îmi amintesc de bătrânica în agonie lângă care stătusem ceasuri pe hol, la urgențe, ținând-o de mână, eu cu perfuzia în venă, așezate amândouă pe scaune miraculos disponibile.

Am avut totuși și eu parte de astfel de tratamente VIP la urgență, ca fiică-mea aici, dar în spitale particulare, unde pentru aceeași procedură ca cea făcută ei, în România, mi s-a înmânat la ieșire câte o factură de 600, respectiv 700 de euro. Un salariu. În România, am plătit… ABSOLUT NIMIC. Ies cu fiică-mea 100% refăcută și în afara oricărui pericol. Cu excepția regimului alimentar prescris, ne putem continua în mod normal vacanța.

Da, asta, am pățit în Spitalul Județean Satu Mare. Mi-am recâștigat încrederea în medicii români. De fapt, nu mi-o pierdusem niciodată. Mi-au salvat viața și nu o dată pe vremea când locuiam aici. Și cred că a venit vremea să le spun un simplu Mulțumesc”